Tort cu cirese si nuca de cocos
Sfanta mea Elena. Din nou. De fiecare data incercare de a surprinde. De fiecare data batalie intre dorina perpetua de a face orice cu ciocolata si convingerea ca toti isi doresc fructe (the drag!!!). Saptamana trecuta mi-au rasarit in cale primele cirese. Nu ciresele timide, abia parguite, galbuie cu putina roseata in obrajori care promit multe cu putina dulceata izbutita din primele incercari ale lui mai, nu, ci varianta lor in plina forta: rubinii, dulci si zemoase, carnoase si cu obrazul obraznic de ferm :).
Am crescut cu cirese. Cirese din livada adunate direct din cei peste 15 arbori batrani. Ii plantase bunicul si ii pazeam in fiecare vara cu bunica sa nu ii rupa copiii de la scoala din vecini mai ceva ca Nica a lui Creanga. Ma linistea teribil sa stau la umbra ciresului cocosat cu trunchiul noduros si gol pe dinautru care isi tragea inca seva prin cine stie ce miracol, dar care reusea sa faca cele mai dulci si negre fructe cu putinta. Noi, copiii, le puteam aduna usor calarind bietul trup de batranel cocarjat si le mancam lacomi pe patura langa o carte cu ultimele aventuri ale lui Jules Verne sau cautand comoara piratilor. Bunica ne amuza facand coronite din flori si punandu-ne, da, bucolic, cercelusi la urechi.Ciresele vor fi mereu speciale pentru noi, gustul lor mereu "din trecut", "de acasa", "din gradina" si, mi-e teama, greu de egalat.
Poate din acelasi motiv, am evitat mereu sa fac prajituri cu cirese. Pare fortat, usor contra prospetimii cu care am fost obisnuita, prepararea lor termica mi-e aproape antipatica. Anul asta, insa, a castigat teren nostalgia gustului si dulceata surprinzatoare a fructelor gasite la piata. Instauram o noua traditie? Poate...pana la propria livada, cu ciresii plantati de un viitor bunic pentru viitoare nepotele poate la fel de indragostite de vara.
