Lavande Rêve de Provence

Crème brûlée à la lavande

 Provence este un taram care m-a fermecat de ceva vreme. Visez deja la o vacanta boema in sudul Frantei unde chiparosii umbresc soselele, pe alocuri presarate cu tufe inflorite de leandru, iar campiile sunt acoperite cu valuri de lavanda ori floarea soarelui. In ciuda faptului ca nu am ajuns inca acolo, pot inchide ochii si deja simt mirosul de cimbru salbatic, imi pot imagina lenevitul pe un camp deasupra caruia cerul are culoarea azurului, dupa trecerea faimosului mistral.

Si, mai presus de toate, visez in culoarea suava si delicata a lavandei. Ii simt aroma delicata ce mangaie dupa-amiezile de vara. “La route de la lavande” asteapta sa fie sa fie descoperita intr-o buna zi. Pe bicicleta cu un cos de nuiele plin de branzeturi felurite si vin rece, in masina cu radioul oprit pentru a asculta doar respiratia usoara a campului si fosnetul tufelor rasfirate.

Imi doresc de multa vreme sa gatesc provensal. Am inceput timid folosind amestecul proverbial Herbes de Provence la condimentarea preparatelor de tot felul, am continuat cu ceva mai mult curaj sa incerc un Ratatouille si descopar, in fiecare vara cu mai multa nostalgie, finetea si diversitatea acestui coltisor de paradis.

Primul buchetel de lavanda gasit anul acesta m-a transpus intr-o calatorie de descoperire a posibilitatilor, m-a ajutat putin sa visez la vara, la liniste, la altfel de viata, la altfel de lume.

Crema de zahar ars cu care ne-am delectat weekendul acesta a fost, mai mult decat orice altceva, un ritual - un proces de educare a rabdarii, de asteptare a lucrurilor pentru care merita sa astepti, un exercitiu de autocontrol si o mangaiere a simturilor.

Rezultatul este unul magic: subtil, fin, diferit.

Inchide ochii si viseaza!

Ferme les yeux et reve avec moi. Car dans tes reves tu peut etre ce que tu veux.

Livada de ciresi si amintiri din copilarie

Tort cu cirese si nuca de cocos

Sfanta mea Elena. Din nou. De fiecare data incercare de a surprinde. De fiecare data batalie intre dorina perpetua de a face orice cu ciocolata si convingerea ca toti isi doresc fructe (the drag!!!). Saptamana trecuta mi-au rasarit in cale primele cirese. Nu ciresele timide, abia parguite, galbuie cu putina roseata in obrajori care promit multe cu putina dulceata izbutita din primele incercari ale lui mai, nu, ci varianta lor in plina forta: rubinii, dulci si zemoase, carnoase si cu obrazul obraznic de ferm :).
Am crescut cu cirese. Cirese din livada adunate direct din cei peste 15 arbori batrani. Ii plantase bunicul si ii pazeam in fiecare vara cu bunica sa nu ii rupa copiii de la scoala din vecini mai ceva ca Nica a lui Creanga. Ma linistea teribil sa stau la umbra ciresului cocosat cu trunchiul noduros si gol pe dinautru care isi tragea inca seva prin cine stie ce miracol, dar care reusea sa faca cele mai dulci si negre fructe cu putinta. Noi, copiii, le puteam aduna usor calarind bietul trup de batranel cocarjat si le mancam lacomi pe patura langa o carte cu ultimele aventuri ale lui Jules Verne sau cautand comoara piratilor. Bunica ne amuza facand coronite din flori si punandu-ne, da, bucolic, cercelusi la urechi.
Ciresele vor fi mereu speciale pentru noi, gustul lor mereu "din trecut", "de acasa", "din gradina" si, mi-e teama, greu de egalat.
Poate din acelasi motiv, am evitat mereu sa fac prajituri cu cirese. Pare fortat, usor contra prospetimii cu care am fost obisnuita, prepararea lor termica mi-e aproape antipatica. Anul asta, insa, a castigat teren nostalgia gustului si dulceata surprinzatoare a fructelor gasite la piata. Instauram o noua traditie? Poate...pana la propria livada, cu ciresii plantati de un viitor bunic pentru viitoare nepotele poate la fel de indragostite de vara.

Picnic brunch

Tarta cu sparanghel, mortadella si samburi de pin

1 Mai. Soare toropitor, zumzetul neincetat al oamenilor si insectelor, mireasma puternica de salcam si malul apei aproape. Tabloul ideal pentru un prim picnic brunch in Bucurestiul naucit de caldura surprinzatoare din ultimele zile.
Este probabil primul 1 mai care trece fara traditionalii mici, dar si-au platit tributul in weekend. Traditiile noi pot incepe oricum si oricand, iar ziua de astazi promite un inceput relaxant pentru sezonul de lectura in parc, aer curat si un pahar de vorba sub umbra deasa.
Pentru a balansa putin toropeala de amiaza, am ales o reteta simpla ce combina traditia frantuzeasca cu ingrediente simple din insorita Italie, o varianta usoara de tarta (quiche) cu sparanghel verde, branza de oaie, mortadella de curcan cu masline verzi si samburi de pin. Stiu, suna simandicos, dar ingredientele sunt surprinzator de usoare si potrivite.
Sparanghelul verde (leguma demna de masa unui rege, spun cunoscatorii) are un gust fin, o aroma mediteraneana si o textura aparte. Branza de oaie a inlocuit ricotta din reteta originala cu succes, aducand o consistenta  ceva mai onctuoasa. Mortadella de curcan a fost suficient de lejera pentru a nu "sufoca" restul ingredientelor, iar samburii de pin au fost surpriza crocanta ce a incoronat tarta.

Un gust nou, un suflu proaspat, un prim respiro cu o carte in mana in parc si un inceput de vara ce se anunta fierbinte